Tzar. Eu sunt. Noi suntem. Noi am fost.

Ma suna. El ma suna. Tocmai el. De ce? De ce acum si de ce tocmai el? Astept. Poate a gresit numarul sau poate se razgandeste. Dar dupa 2 minute telefonul inca suna. Reticenta, il iau si ma uit la el de parca ar fi ceva extra-terestrial. Raspund si cu mare grija si frica il tin la ureche. Dupa vreme de cateva secunde care mi s-au parut o eternitate, ma intreaba ce fac si daca ies sa ma plimb. Parca automat ii raspund "da" si imi mai spune ceva dupa care inchide. MI-a luat ceva timp sa realizez ce a zis. Pret de cateva minute am stat ca o piatra: nemiscata, cu mintea alba, golita. Mi-am revenit printr-o zvacnire si am reprodus ultimele lui cuvinte. "Pa". Ok, asta era normal sa zica. Dar ce a zis inainte? "Ne vedem in curand". Adica? "In 15 minute sa cobori. Te voi astepta". Aha, acum totul se leaga. .... CE?! Realizez la ce am zis eu "da" si ma grabesc sa ma pregatesc. Ies repede afara si il vad. Chiar ma astepta. Nu pot sa-mi stapaesc zambetul ce lua nastere pe buzele si in ochii mei. Cat am stat impreuna, in ziua aceea, parca totul era perfect, nimeni si nimic nu mai exista in afara de noi doi. Saruturile durau parca secole, la fel si imbratisarile noastre. Parca eram un intreg. Formam un "unul". Nu mai eram "unii". Tot ce faceam era pentru celalalt. Despartirea a fost usoara pentu ca am invatat sa ma bucur de clipele petrecute, nu sa regret cele ce nu au avut loc. Sper la inca o zi asemanatoare, dar voi renunta curand pentru ca nu imi place sa astept, sa ma hranesc cu speranta zilei de maine. A fost frumos ce a fost. A fost si gata. Poate nici nu va ma fi. ... Zambesc. Cu gandul la el. Zambesc si trec mai departe, fericita de amintirile acumulate si de clipele de nulitate spatiala, nulitate absurda si fericita.